Mi-am scos din nou penița să scriu, să aștern pe hârtie vise în cuvinte ascunse în sufletul meu. Sufletul meu albastru, așa cum l-ai colorat tu când ai intrat desculț în el, ca și cum cerul și-ar fi dezbrăcat norii sau marea valurile. Voi presăra gânduri albastre pe foaia de un alb imaculat , vărsându-mi sufletul într-o călimară, împletind speranțe amestecate cu vise. Le voi așterne apoi vibrând caligrafic după albastru. Albastru senin dintr-un orizont infinit, albastru străveziu din mare nemărginită.
Cuvintele tresar, alergând haotic prin sufletul meu, întrebând ca niște negustori iscusiți: “ Mai are cineva albastru?” Mai vreau albastru pentru speranțe, mai vreau albastru pentru emoții! Pentru mine, albastrul e un infinit de iubire. Daca te-aș intreba ce culoare are iubirea, cu siguranță răspunsul tău va fi: albastru. Iar tu vei fi mereu acel petic de cer sub care eu, fluture vremelnic, îmi pot savura trecerea prin viață. Aș avea multe să îți spun, cuvintele spânzurate în cerneală îmi fac cu ochiul complice. Sau mai bine te-aș picta în albastru, dar oare vei vedea inima mea dincolo de culoare? Nu toți ochii sunt pregătiți să ne vadă, așa cum nu toate inimile sunt născute să ne iubească!
Mi-aș dori să poți să mă cunoști asa cum pot fi doar pentru tine, eu cea de nicăieri și de pretutindeni, femeia cu pielea albastră în lumina unei așchii de lună. Și apoi…să nu mai uiți.
Mi-aș dori să nu trăim într-o lume de melci, ascunși în cochilii și așteptând noi începuturi! Nu trăim într-o lume perfectă, ci doar într-o lume în care noi suntem singurii naufragiați nebuni pe ultimul tărâm de iubire, ascultându-ne inimile bătând nebunește una în căușul celeilalte. Mi-e dor de o iubire adevărată și albastră, indecent de albastră.
Mi-aș dori să îți fiu singura îmbrățișare de pe pământ în care să te poți pierde și să te simți mai întreg ca oricând. M-am săturat de iubiri pe jumătăți, nu mai vreau jumătăți. O să te aștept, chiar dacă va dura milenii, o să te aștept să vii. Mi-e dor de tine mirosind a val. Mi-e dor de marea albastră ce își strigă trecerea prin lume, același strigăt foșnet al sufletului meu albastru. Uneori, tot ce trebuie să faci este să lași lucrurile să se întâmple. Alteori, trebuie să mori puțin pentru a trăi mai departe. Cred că sufletul meu este făcut pe măsura mâinilor tale, pentru că ți l-am pus în palme. Dar oare vei dori ca palmele tale să rămână colorate în albastru?
Ai un loc în lumea mea albastră, inevitabil, de necontrolat. Te port ca un tatuaj în suflet, fără să doresc să te am, fără să vreau să te alung, doar împăcându-mă cu gândul că ești departe și că marea iți ține companie.
(Lui Captain Cris: Continuă să trăiești, continuă să iubești, continuă să speri! Curaj!)
Fila de gand 