Imperfecta…dar eu

nu mă voi schimba vreodată…nu sunt perfectă, însă sunt unică în imperfecțiunea mea, atât.

cu siguranță voi continua să mă supăr pe toate  diminețile care se grăbesc să îmbătrânească și să mă dezvelească de îmbrățișarea ta caldă.

cu siguranță vor mai fi zile în care, ajunsă în parcare, voi constata că nu am luat cheile mașinii.

la fel cum vor mai fi zile în care voi mai arde mâncarea și asta pentru că nu am fost hărăzită să fiu “gospodina perfectă”, gen.

vor mai fi zile (multe!) în care voi vorbi neîncetat pentru că sunt aidoma unui copil când te întâlnesc și ard de nerăbdare să stau la povești cu tine.

vor mai fi zile în care se va trezi gurmanda din mine și își va satisface toate poftele pentru ca, mai apoi, să beau ceai de ghimbir pentru a scăpa de colăcei…și asta pentru că îmi voi găsi întotdeauna scuze când nu ajung la sală.

vor mai fi zile în care voi merge la cumpărături fără să știu ce vreau să cumpăr sau momente în care, aflată în fața cântarului din hipermarket cu brațele încărcate de fructe și legume, voi uita ce numere erau atribuite fiecărui produs.

vor mai fi dimineți când voi descoperi în oglinda retrovizoare că am ieșit din casă cu părul ciufulit și asta pentru că nu voi sacrifica niciodată 30 de minute din unica mea viață pentru a-mi face niște bucle atâta timp cât natura a considerat că acestea nu sunt “cool” pentru mine, din moment ce nu m-a înzestrat cu ele…deși mi-ar fi plăcut.

vor mai fi zile în care îmi vei propune să ieșim în parc, dar eu voi prefera să rămân în casă, lipită de tine, ascultându-ne inimile sau dansând.

sunt atât de imperfectă, încât nu îmi pasă dacă am scris totul cu litere mici, multe virgule sau și mai multe puncte de suspensie…cu siguranță vor fi multe zile în care imperfecțiunile mele vor scoate capul la lumină ca de sub lupa unui microscop, mărite în ochii lumii de milioane de ori…dar voi fi tot eu, cea care trăiește la intensitate maximă, cea care ar comite fărădelegi doar să te poată iubi mai mult în fiecare noapte, care renunță la ea pentru binele altora, care iubește cu sufletul, cea care nu își mai face griji despre ce este normal într-o lume anormală…voi rămâne eu, imperfectă.

Duet

Jocuri de nuanțe. Nori și soare. Lumini și umbre. Tu și eu în căutarea fericirii, ținându-ne de mână și iubind – pe noi înșine și unul pe celălalt. Respirând bucuria de a împrăștia umbre pe pământ. Te simt ghemuit în sufletul meu, fără întrebări și fără timp. O picătură albastră în oceanul meu de suflet, pictat dintr- o singură atingere de pensulă. Și, dincolo de această dorință copleșitoare de a știi că îmi aparții, am nevoie să îmi deschid larg inima să pot să simt tot. Am nevoie de timp și înțelepciune să nu pierd nimic. Am nevoie de tine, timid și îndrăzneț, năvalnic și blând, darnic și egoist totodată, un haos perfect în echilibru, care m-a invățat să trăiesc iubind sau să iubesc trăind. Totuna. Important este că strâng în mine iubirea cea fără de formă și de asteptare. Învăț, îmi doresc, am răbdare, mă bucur, adun iubire în viața mea și o las să curgă prin mine.

Am un chef nebun să fluier, dar…știi sunetul acela al unei oale sub presiune? Mă rog, intenția contează. Dar nu mă voi opri să exersez fluieratul.

Dimineți cu vicii…

Sunetul acela ce îmi strică zen-ul în fiecare dimineață. Prea dimineață. Ceasul…În fiecare dimineață am impresia că am încheiat cu ceasul un contract pe perioadă nedeterminată…Amânare…10 minute de liniște și…cotidianul bate din nou la ușă.

Optimista din mine spune: “Hai, gândește-te la ceva frumos și vei avea puterea să iți faci ziua bună prin atitudine!” Mda…Aș avea puterea dacă aș avea cafea. Acest viciu “sublim”, cafeaua de dimineață pe care o beau ciufulită, nemachiată și neîmbrăcată frumos. Stau la marginea patului încercând să îmi caut, cu ochii pe jumătate închiși, papucii. Găsesc numai unul. Casc somnoroasă și din oglindă mă privește o ființă cu părul vâlvoi, bosumflată, într-o pijama largă și șifonată, care încearcă să îmi arunce un zâmbet de încurajare. “Bună dimineața, haioaso!” Recunosc că nu reușesc decât să mă uit nedumerită la ea și mă îndrept spre ibricul de cafea. În sfârșit cafea, cu puțin zahăr brun! O sorb încet deși am senzația că ea mă soarbe pe mine. Privesc fugar , încă o dată, la femeia din oglindă și am senzația că nu mai e cea de acum cateva minute. Iubesc femeia aceasta care se pierde la început de zi în aburi de cafea și litere uitate în necuvinte.

Nu am planuri pentru astăzi. De fapt, eu nu îmi fac planuri, nu îmi place să trăiesc planificat, las viața să mă surprindă și trăiesc din plin fiecare moment…fie el plăcut sau nu. Tot ce știu despre ziua de astăzi este că voi scrie…pentru că simt, simt mult, pentru că îmi place…Scrisul e ceva intim, e o chestie personală, e aproape un viciu. Precum cafeaua de dimineață. Îi simt mirosul, gustul și senzația aceea că nimic din ceea ce e în jurul meu nu mai contează. Sunt doar eu cu mine. Un eu mai bun, un eu mai fericit acompaniat de vicii sufletesti ce sunt suma emoțiilor, a lucrurilor simple, a viselor de zi și a celor de noapte.

Bună dimineața, nouă zi! Bună dimineața tuturor!

P.S. Am ars omleta cu de toate…M-am trezit!

Fara anotimpuri…

Cred că toamna va pleca într-o după amiază, pe la 6…E drept că nu aștept iarna, nu pentru că nu îmi place frigul, ci pentru că mă străduiesc să trăiesc fără așteptări. Mi-am dat seama că, atunci când îmi activez așteptările, nu reușesc să trăiesc unicitatea fiecărei clipe. Așa că, până în acea după amiază, până la 6 fără ceva sau 6 și ceva, voi trăi această minunată toamnă ascultându-mi inima bătând nebunește în căușul fiecărei frunze. Indiferent de prognoza vremii, voi fi mai tânără azi decât mâine și la fel de imperfectă.

Nu mai vânez demult anotimpuri, ci le las să se reverse și le salut pe fiecare în parte. Și în fiecare anotimp îmi las o parte din suflet, rupând din el ca dintr-o pâine cu miezul copt și fierbinte. Fără să doară, dimpotrivă. Am învățat că, dăruind, primesc înzecit și mă bucur ca un copil de fiecare dată când oameni dragi mie mă fac să privesc dincolo de ziduri și să ard dincolo de aparențe, dincolo de toate ale lumii.

Nu mai vânez demult anotimpuri, ci mă las fără noimă la voia întâmplării din mine, rătăcind hai hui, fără întrebări, fără regrete, fără timp, prin fiecare anotimp al meu. Încă mai am de dat din preaplinul meu sufletesc. Până când?!…bună întrebare!

Suflete de toamnă

Ai venit într-un început de toamnă. Nu îmi amintesc dacă era în zori, la amiază sau într-un roșu apus. Oricum timpul nu mai are demult pentru mine dimensiunea clasică. El se comprimă într-un prezent trăit intens, privind cu detașare fuga continuă a Soarelui și Lunii între echinocții și solstiții.

Nu ți-am auzit pașii, dar ți-am văzut sufletul. Nu știu de ce ți l-ai așezat lângă al meu. Poate din curiozitate, dorind să afli de ce această toamnă, femeia asta de 50 de ani, încă superbă, nu se poate dezlipi de tinerețe, păstrând același parfum muzical de bronz arămiu pe piele și pe hainele ce nu se mai rup în ciulinii de pe drum.

Ai venit într-o toamnă, cu foșnet de gânduri prin frunze roșii. Mi-am deschis brațele și tot sufletul pentru a te primi. Într-o toamnă. O toamnă pe care ai transformat-o dintr-un anotimp într-un sentiment. Într-un infinit de zâmbete furate și sărutări la răsărit și la apus. Nu ne știm chipurile, dar ne-am contopit sufletele într-o lume secretă, numai a noastră, o lume aidoma frumuseții tandre a toamnei, cea care vindecă tristeți. În lumea noastră secretă, noi ne declarăm fericiți, chiar și așa, fără identitate – eu sunt “Draga ta C.”, tu ești “Dragul meu drag”.  Eu, cuibărită în brațele tale – poate de frig sau din jenă pentru nuditatea pădurilor mele dezbrăcate de frunze. Tu, căutându-mi buzele coapte ce au învățat să guste și vinul. Îți place să fii iubit de mine, și tu știi că eu știu. În lumea noastră secretă, suntem două fructe mature și pline de sens , simbolurile unei toamne târzii în care iubirea este eternă. Doi muritori fericiți, pierduți în îmbrățișări castanii într-un dans cu nuanță de romanță. Dansezi? Nu fii timid, nu fii cuminte, pune jar sub tălpile mele și hai să ne dansăm toamna fără teama că nu știm pașii…ai uitat că noi ne-am pictat coregrafia în suflet? Noi nu avem reguli, noi doar ne trăim unul pe celălalt…Un oarecare TU și o oarecare EU…liberi și fericiți. Ce va fi mâine? Nu știu, dar va fi. Voi încerca din răsputeri să ne fie cald în lumea noastră secretă. La urma urmei, anotimpul ni-l alegem singuri în funcție de ceea ce purtăm în suflet. Sau măcar…trebuie încercat! 

Îmi ești atât de aproape… dar, te rog, nu îmi arăta cum e toamna cu tine departe!

Invitatie la vals

Când a început totul? Poate în momentul desprins din eternitate, când zâmbetele noastre numărau dintr-un colț de buze secundele, timpul pe care mi-aș fi dorit să-l pot opri în loc? Poate atunci când ai făcut o reverență, mi-ai întins mâna, ai sărutat-o pe a mea iar brațele tale deschise m-au invitat la dans și mi-ai trimis pe aripi de fluturi inima ta? Poate atunci când mi-ai sărutat buzele neștiind, probabil, că-mi sărutai de fapt sufletul? Sau poate în momentul în care am simțit freamătul trupurilor noastre într-o îmbrățișare de suflete pereche prinse în dansul speranțelor ce nu vor să piară? Clipa in care mi-ai desenat portative pe talpă, transformând dansul în simfonia piciorului și cu fiecare notă mă invitai la valsul vieții? Dansul prinde acum viață…Este valsul vieții iar viața este un vals. E singurul care îmi trădează fericirea din suflet…E nebunia a două inimi, e dansul sufletelor noastre regăsite și care ar dori să nu se separe niciodată, e contopirea noastră într-o coregrafie perfectă a inimilor…un dans etern  din care se nasc scântei ce cad în ploaie multicoloră pe petalele vieții noastre ce vrea să înceapă acum…un vals care, deși lent, este scris cu intensitatea trăirilor noastre aflate la granița dintre agonie și extaz.

Nu vom stii niciodată care a fost momentul desprins din eternitate. Cele mai minunate lucruri din lume ni se întâmplă atunci când existând, intrăm în altă clipă. Dar ce este clipa? Valsul? Iubirea? Viața? Toți începem un dans de când ne naștem. La început cu pași mici și timizi, apoi cu pași din ce în ce mai siguri. Valsăm cu viața în ritmuri mai mult sau mai puțin alerte. Cu sau fără muzică.  Apoi ne grăbim, creștem tempoul, de parcă la finalul valsului ne așteaptă vreun cadou. De fapt, foarte târziu ne prindem că sunt doar câțiva pași, un-doi-trei, un-doi-trei, doar de câteva ori și valsul a ajuns deja la ultima lui măsură. Fără da capo al fine.

Ceea ce stiu însă sigur este că nu îi voi ma da timpului timp. Nu îi voi mai recunoaște unitățile de măsură…60 de secunde, de minute, ore, ani sau secole nu înseamnă nimic pentru mine…este doar timp pe care îl pierd, pe care nu îl trăiesc și pe care nu îl respir. Acum , că ai apărut în momentul în care îmi era dor de un doi, de un noi, am realizat ca viața mea are alte unități de măsură. Cu tine am învățat tempo-ul vieții, dat de pianul ce se află în inimile noastre…1,2,3…1,2,3… viața e un vals al iubirii. Și stiu sigur că tot ție iți voi acorda următorul vals. Pentru că valsul nu e pentru toată lumea și nu poate fi învățat decât de suflete pereche….Iar la celalalt capăt al iubirii suntem doar…Tu și Eu. Nimic altceva nu contează…Doar muzica…tempo-ul…și coregrafii. Noi. Doi.

Ora de vara

Ce mai faci? Cum îți mai este? Cât e ceasul la tine? La mine e vară fără 5. La fix aș vrea să vii cu mine printre fluturi. Eu să închid ochii și să te îmbrățișez între gene iar tu să ștergi de pe trupul meu regulile ce acum se vor încălcate. La fix mă voi așeza pe pragul sufletului tău  și voi aștepta. Nu vei auzi bătăi de inimă la ușă de prea multe ori. De mă vei lăsa să intru, mă voi descălța , mă voi împrăștia albastru în toate ungherele sufletului tău și ne vom contopi într-o singură inimă, împărțită la doi. Vom fi fluturi cu o singură aripă, însă la fix ne vom întâlni și vom zbura împreună, echilibrându-ne și căutându-ne cea de a doua aripă , pierdută undeva în trecut, când nu știam pentru ce ne trebuie aripi.

La mine e vară fără 5. O vară ce mă ține legată de glezne cu valul înspumat al mării. O vară în care te aștept la fix să mă eliberezi din verdele algelor și să mă colorezi în albastrul sufletului tău, să ne recuperăm aripile de iubire și să zburăm împreună spre orizonturi îndepărtate, acolo unde zâmbetul cerului întâlnește surâsul pământului. Mi-e dor de tine…te astept la fix…să îmi treci prin sufletul încâlcit și rebel…să îmi fii clipă, să îmi fii liniste…să îmi fii.