Dor de doruri

Mi-e dor să strâng Doruri…

Dor de nesingurătate.

Dor de dorul de la hotarele dintre două inimi.

Dor de fluturi-doruri, cu roiri în stomac.

Dor de brațe în care să îmi strâng fricile și spaimele.

Dor de tinerețe – steaua ce m-a îmbătat cu lumina ei.

Dor de Cer…Cerul e dorul meu!

Mi-e dor să ascult copacii

Pentru că fiecare copac este o vioară

Ce cântă neauzită și neștiută.

Dor să fiu fugară rebelă spre marea din sufletul meu

Ce-și naște cântarea răsucindu-și valurile

Și lasă ecoul trăirilor să agonizeze într-un anotimp mut.

Mi-e dor de cuvinte pictate pe cerul inimii mele.

De acestea îmi este cel mai Dor.

Pentru că mi-e dor de nemurire, de oameni care nu au voie să moară

Pentru că îmi este dor de el…de Nichita.

Mi-e dor de copilăria cu jocuri inventate și reinventate.

De gustul acela al copilăriei, al magiunului de prune cu nucă făcut de bunica

Întins pe pâinea prăjită pe plită și unsă cu unt de casă.

Mi-e dor de dorul normal…acela care nu doare și e dulce

Dor de oameni care denumesc emoția Iubire.

Nu îmi este dor de tristețe, de lacrimi și compromisuri.

Pentru că le-am uitat.

Nu îmi este dor de mine pentru că m-am regăsit

Metamorfozată într-un fluture.

Optimistă, zâmbitoare, fericită.

Și cu doruri multe. Dor de doruri dulci, de suflet.

Advertisements

Arome și esențe

Iubesc diminețile în care vii lângă mine, în așternuturi calde, mototolite și mirosind a păcat și dorință și îmi oferi o cană cu ceai fierbinte. Îmi place trezirea aceasta, în arome diferite, niciodată aceleași, ca și cum ai vrea să îmi alungi cotidianul,  să frângi coasta Timpului și acesta să rămână nemișcat, la o secundă distanță de noi, cu fiecare tu și fiecare eu în această fericire îmbătătoare, aprinsă de sărutări fierbinți și învăluită în aburi de ceai.

Tu și eu într-o cană cu ceai, cu esențe de suflet și gust de întreg. Tu și eu, combinație de dulce și iute, ciocolată și ghimbir, ce îmi alină setea de tine și împrăștie în jur miros de noi. Noi în primăvara veșnică a iubirii noastre. Tu și eu, aromă de măr verde și cuișoare. Acrișor și aromat. Ceaiul care ne înfierbântă sufletul, făcând imposibilă geruirea iernii noastre.

Ceaiul meu are aromă de tine, aromă de fericire că îmi esti. Aburii lui sunt mângâierile tale și aripile pe care mi le-ai dat, învățându-mă să zbor dintr-o lume pierdută, cu gust de cenușă, spre un colț de rai cu aromă de scorțișoare și piper, în care tu ești lumina, aerul, hrana și apa sufletului meu înfometat de Frumos și Iubire.

Țin strâns în palme cana cu ceai fierbinte și sorb încet, savurând fiecare picătură ce îmi atinge buzele, ca și când mi-aș dori ca licoarea îmbătătoare, cu gust de Tu, să nu se termine niciodată. Te sorb fierbinte și tu observi fiecare tresărire a mea. Nu, nu mi-e frig, mi-e bine, chiar dacă inima îmi bate haotic și mii de fluturi își duc roirea în stomac, atinși de mireasma aromelor de tu, de eu, de noi. Ciocolată și ghimbir, măr verde și cuișoare…Esențe de suflet și gust de întreg.

Solfegiu în nota Mea

Obișnuiesc uneori să scot litere din călimara sufletului meu și să creez povești printre virgule de emoții, puncte de suspensie absurde sau rebele semne de exclamare. Am simțit uneori însă că scrierilor mele le lipsește culoarea sunetului ce ar putea desăvârși pictura sufletului.

Așa că, printre virgule transparente – ca semne ale continuității – , printre puncte de suspensie pe linia vieții, printre semne de exclamare a sentimentelor ce îmi zac în fiecare ungher al inimii am agățat și apostrofuri de sunete…Note muzicale născute din vise, întrerupte altruist de semne grafice, așezate într-o ordine precisă pentru a da ritmul potrivit, mi-au solfegiat viața de acum, solfegiu în nota Mea, iar partitura se află pe pianul meu…Gata să fie interpretată, ca o declarație de dragoste. Însă cum nu sunt perfectă – și eu cred că sunt o tipă faină în imperfecțiunea mea – fac o repetiție generală pentru a fi sigură ca nu lipsește ceva. Privirea-mi nascută din Frumos curge lin pe fiecare notă a solfegiului:

DO rințe împlinite, născute din speranțe împletite de Destin.

RE cunostință vieții  pentru că m-a creat unică în imperfecțiunea mea…și pentru că nu sunt o copie la indigo a unei figuri geometrice asociate perfecțiunii. Și pentru desăvârșirea cu această notă – RE – a cuvântului „Iubire”.

MI racolul răspunsului oferit la întrebarea: „ Mai sunt eu tot eu?”

FA rmecul zilelor când stau la bârfă cu mine…și uit de trecerea timpului.

SOL istă unică a Simfoniei vieții mele.

LA mbriuri de sentimente ce îmi căptușesc sufletul, desăvârșindu-mi ființa.

SI mplitatea uimitoare a fericirii găsite (sau regăsite?) în orice lucru mărunt.

DO ar secunda dimineții, multumind că am șansa  să nu mai fiu doar un călător afon pe Aleea vieții.

Am inventariat notele și cuvintele, ștergându-le de sensuri banale. Nu lipsește nimic, sunt sigură acum. Simfonia nu avea cum să rămână neterminată. Fraza muzicală e una singură, se rostește și se cântă în Prezent. Îmi zâmbesc zâmbetul fericită fiind că acum, avându-l pe Domnul Timp dirijor, concertul vieții mele a început.  Cu invitați „aleși pe spranceana” : Doamna Lună și Domnul Soare, Pământul și Marea, Cerul însoțit de steluțe cu pretenții de galaxie, Iarna Vieții mele ce și-a schimbat fardurile cu Primăvara eternă….și, mai ales, Oameni Frumoși, locuitori ai Sufletului meu.

Mi-am solfegiat viața, iar singura mea îndeletnicire de acum înainte este să imi susțin Concertul.

Litere în suflet (sau suflet în litere…)

În această dimineață mi-am întâmpinat sâmbata cu gândul să fac puțină curățenie…Am găsit prin suflet niște litere inversate, altele aruncate, iar altele…colorate. Le-am adunat încet,cu condeiul meu tocit de trăiri și emoții, mai întâi în ramuri de cuvinte răzlețe, fără rezonanță și însemnătate…literele se încăpățânau însă să zboare care încotro, neputând să formeze cuvântul din care s-au născut…asa că le-am mai dat un răgaz în gândurile mele. Apoi mi-am spus că nu aceasta e varianta cea mai bună…să le adun în cuvinte ce nu se vor scrise…sau spuse…pentru că ele aparțin sufletului meu, iar sufletul meu este anagrama vieții mele . M-am retras încet, aproape în soaptă la o margine de suflet și le-am privit doar. Și, surprinzător, literele inversate, colorate, înclinate, mari și mici și-au inceput drumul prin labirintul sufletului , căutând soluția de a ajunge Acasă – în cutiuța cu litere de poveste din inima mea. Eu nu stiam care este cheia, ele insă da….Au inceput să își picteze Calea recompunând cuvinte pe care le credeam uitate. Cuvinte pozitive…cuvinte care îmi ofereau soluția anagramei.
Litera 𝗖 a pictat pe zidurile sufletului meu cuvintele Compasiune, Credință, Cunoaștere, Cuget, Curaj, Creativitate, Copac, Cărți…A urmat imediat litera 𝗔 cu un arsenal de cuvinte cu vibrații pozitive – Adevăr, Artă, Atitudine, …Le-au urmat pe rând, într-o simfonie de culori și lumină, literele 𝗥, 𝗜, 𝗡…𝗥 avea bagajul plin de Recunostință, iar litera 𝗜…și-a făcut apariția regal, pentru că purta cu ea Iubire. Cu verde pe degete și-a pictat cuvintele litera 𝗡 – Natură, Nemurire, Nemărginire…𝗔-ul jucăuș a mai intrat o dată în labirint…uitase acolo Armonia, Apartenența, Acceptarea. 
Și toate aceste litere colorate, răsturnate, înclinate, mari și mici , împreună cu toate celelalte care le definitivau pictura în sufletul meu și care desenau cuvinte pe trupul fiecărui gând al meu au gasit calea și s-au așezat cuminți în cutiuța cu litere din inima mea, din ființa mea. Am înțeles atunci că ele sunt Litere – Portret, pentru că toate aceste litere combinate pictează conturul vieții mele prezente, desenând felul cum gândesc, iubesc, trăiesc, mă bucur, mă zbucium sau zâmbesc. Aceste litere sunt anagrama vieții mele …trecute, prezente și viitoare. Numai că abia acum am găsit soluția, abia acum înlănțuirea lor are o logică… Am înțeles în sfârșit că voi stăpâni literele când îmi voi recupera puterea interioară. Și am înlocuit pânza prăfuită a sufletului meu cu o alta atinsă de litere…și voi continua sa înmuguresc cuvinte atâta timp cât inima mea va bate inundată de emoții, sensibilitate și bucurie.

Plouă cu soare

De câteva zile îmi bate în fereastră ploaia. I-am deschis imediat, pentru că ființa mea e plină de senin. E mirarea inocentă din copilărie când rosteam: “Plouă cu soare!”. Abia acum ințeleg însă semnificația acestei rostiri. Da, plouă cu soare în inima mea. Plouă cu soare în gândurile mele. Plouă cu soare în viața mea. Seninul din inimă îmi spune să zâmbesc, chiar și atunci când aș vrea să plâng. Ploaia hrănește copacul din mine și așa îmi înfloresc la nesfârsit flori de cuvinte. Așa scriu eu uneori, fără stilou și hârtie, scriu în mine, într-un loc cunoscut doar mie, inspirată de ploaia care îmi udă umerii, de soarele care îmi mângâie fața, de oamenii frumoși din jurul meu, de iubirea în care am găsit masura muzicii pe care sufletul meu o cânta, de Viață…Viața mea de acum, în care plouă cu Soare. Și plouă atât de tare încât simt pe buze gustul de senin al Fericirii , cu care îmi trăiesc netrăirea tinereții…Merg prin ploaia de senin a vieții mele și realizez că destinația este mai importantă decât călătoria….Numai că trebuie să știu spre ce mă indrept…și să nu ignor nici o etapă a acestei Călătorii, precum pasagerii dintr-un tren care se asează cu spatele spre direcția de mers…

Eu am găsit Calea deschisa sufletului meu, fericit acum deși sunt conștientă că, fără voia mea, poate fi și trist, însă niciodată gol și am văzut și destinația…mi-a arătat-o ploaia, care mi-a însemnat cărarea cu flori proaspete de primavară vesnică.

Casa Sufletului meu

Când ne-am întâlnit…căutai o casă în care să locuiești…și ți-am oferit-o. Acum îmi spui că nu te vei muta niciodată de aici, că a devenit casa ta. Îmi spui cu necuvinte că e locul în care puținul însemna fericire și că acest puțin s-a transformat în mai mult datorită Iubirii. E locul în care luna are soare și soarele – lună. E casa cu ferestre mari, luminoase, ce se deschid spre Grădina Emoțiilor, acoperită cu rouă de Dor. Locul cu miros de Prezent și cu felinarul Speranței atârnat deasupra ușii. E locul unde e veșnic primavară, unde vântul are gust de împlinire. E locul în care iți trăiești viața nu cu înverșunare, ci cu mirarea copilăriei. Unde îți odihnești gândurile fără să te tulbure nimic, poate doar o bătaie în ușa inimii când eu apar…Eu, Muza ta…
Te ascult acum și te cred…și știu că vei rămâne aici pentru totdeauna…pentru că mi-ai declarat ca eu sunt singura ta religie iar tu ești enoriașul meu….
Această casă e, de fapt, Sufletul meu, înfrumusețat acum cu florile de câmp pe care mi le dăruiești zilnic… e casa ta de acum….Acum iți apartine.

Dor

Viață, îmi era dor…
Să port cămașa ta la răsărit de soare,
Să mă îmbeți cu un sărut
Și să uităm ce zi e astăzi.
De pofta ta nebună de Trăire
Tatuată de-acum in Ființa Mea.
Îmi era dor să iți simt mirosul.
Miroși a flori de Iubire.
Îmi era dor să nu te mai conjug la timpul trecut.
Îmi era dor să simt. Să ofer. Să iubesc.
Adică – să fiu Împlinită.
Îmi era dor să imi aparții, Viață!
Cu toate lecțiile, suferințele și victoriile Tale.
Îmi era dor să traiesc, pentru că merit asta!
Îmi era dor să îmi fie dimineață în suflet,
Dimineață cu aroma cafelei 
Băută din aceeași cană cu Fericirea Mea.
Te strâng acum în inimă și îti spun că mi-ai lipsit.
Te admir, Te ating, Te simt, Te iubesc.
Suntem Tu și Eu și-o lume întreagă.